Demult, pe vremea când România nici nu visa să ajungă The land of choice, ba ce zic eu, nici prin minte nu-i trecea că i se va spune vreodată The Carpathian garden, UTA valsa maiestuoasă prin fotbalul acestor plaiuri. Parcă simt şi acum în nări parfumul uşor-prăfuit al anilor ’70. Parcă tremur şi-acum, ca-n dulcea mea adolescenţă, la gândul că mă voi reîntâlni cu UTA mea cea simandicoasă, cu suporterii ei pasionali, dar umani, cu Aradul acela energic şi viu, care clocotea întruna, oarecum şugubăţ, a cincinal încheiat în patru ani şi jumătate. Îi revăd, cu ochii minţii, de parcă era ieri, pe proletarii nebărbieriţi şi traşi la faţă care făceau naveta cu trenul pe linia Bradului şi zâmbesc şi azi la amintirea pilăriţelor înfoiate-n fuste şi limbute nevoie-mare care mergeau cu blatul – cum altcumva? – şi cu coşara plină la piaţă.
Imaginile sparg negura vremii, silindu-se să-şi facă loc în prezent… UTA juca acasă cu Universitatea Craiova, era prin 1976. Ploua, iar picurii ploii izbeau în geamul personalului care înainta încet, ca un şarpe leneş, spre Arad. Când plouă, nimic nu fascinează mai mult decât perspectiva unor zări senine şi a unui soare îmbietor… Las’ că perspectivele sunt, ele însele, ca nişte năluci şi cântă ca nişte sirene. Ne promit că ne aşteaptă şi-apoi dispar, pişichere, în te miri ce văl de ceaţă. Se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, amăgindu-ne ca nişte veritabile Circe cu promisiuni de mai bine.
Aşadar, UTA – Craiova. Dacă nu greşesc, în acel meci la UTA au evoluat Silviu Iorgulescu, Gaşpar, Kukla, Pozsony, Bâtea, Domide, Broşi, Bedea, Cura, Lone Nedelcu şi, parcă, Trandafilon. Ai noştri au ratat mult, Nedelcu II fiind campion la acest capitol. Adversarul lui direct, Bădin pare-mi-se, gâfâia din greu, sforţându-se să-i facă faţă. Nedelcu avea o detentă nemaipomenită, un joc de cap de invidiat, şi era o pacoste pentru oricare stoper. Cura centra bine, Trandafilon la fel, iar longilinului atacant central originar din Buzău nu-i rămânea decât să se înalţe şi să trimită cu capul în plasă. Din câte mai ţin minte, în formaţia de-atunci a juveţilor se găseau portarul Oprea, libero-ul Ştefănescu, venit de la Steaua, unde nu avusese loc, fundaşii de margine Purima (un ex) şi Berneanu, mijlocaşii Ivan şi Beldeanu (proaspăt adus de la Reşiţa), dar şi rapidele extreme Zoli Crişan şi Mitică Marcu. Pe Petre Purima UTA îl transferase de la Mediaş, prin ’73 sau ’74, dar nu s-a prea adaptat la Arad. A plecat în Oltenia, la ,,U’’, pe când antrenor la alb-roşii era, cred, Cicerone Manolache. UTA nu s-a lăsat însă descoperită pe postul de fundaş de margine şi i-a adus rapid pe Dan Gaşpar, de la Brăila, pe Liviu Giurgiu şi pe orădeanul Cocoş. Ultimul n-avea să facă prea mulţi purici pe malul Mureşului, şi asta pentru că acolo, pe stânga, Giumi (Giurgiu) îşi câştigase, încetul cu încetul, titularizarea. În lot mai era şi Ioan Bâtea, zis ,,Giţa’’, care făcuse armata la Ploieşti, jucând la Petrolul, de unde s-a întors apoi acasă, în Câmpia vestică. Variantele nu lipseau, după cum se vede.
Revenind la partida aceea, cu reprezentanta Băniei, deşi a prestat un fotbal bun, UTA nu a putut învinge. S-a terminat 0 – 0, iar arădenii aveau să tragă serios pe tot parcursul acelui an competiţional. A fost un prim semnal că schimbul de generaţii se făcea greoi şi că ceva e în neregulă cu echipa înfiinţată de Baronul Neumann.
Florin MATEI
