De ce nu s-a cântat la meciul cu Deva

Dezgust faţă de tot ceea ce se întâmplă în fotbalul românesc şi în mod special cu UTA în ultimii ani. Asta simt cei mai mulţi dintre suporterii fideli ai Bătrânei Doamne.  Nucleul acesta de suporteri şi prieteni care s-a format în mare parte începând cu anul 2006 are nevoie de ceva care să-i repornească motoarele. Acel ceva poate fi performanţa imediată a echipei, dar poate nu neapărat performanţă sportivă, ci semne ale unei baze organizatorice serioase la club.  De ani şi ani de zile, suporterii utişti trăiesc dramă după dramă, dezamăgire după dezamăgire. Ca în orice relaţie de cuplu, după ani de neîmpliniri, certuri, se produce o răceală, intervine dezamăgirea, instinctul de autoconservare (“pot face altceva, nu are rost să mă consum cu asta, am ajuns aproape la limită…”).  UTA nu ne-a mai produs bucurii adevărate de…nici nu mai ştiu când, poate de la ultima victorie cu Poli.  Sezonul acesta, deşi am fost scutiţi de emoţiile încetării existenţei clubului, a avut parcă un efect mai devastator decât cel când, de exemplu, pierdeam primul meci din retur la masa verde. Am sperat cu toţii în promovare, având în vedere modul cum se prezintă echipele de ligă secundă din această zonă a ţării: toate o apă şi-un pământ. Realitatea ne-a demonstrat însă că nici acum nu am avut priceperea să ne ridicăm demn din mocirla mediocrităţii.  Din nou am avut o serie de rezultate care sfidează pe undeva logica: am câştigat cu echipele bune ale seriei, am pierdut cu cele evident mai slabe. Ce să mai înţelegem, ce să mai gândim?

În ciuda victoriei clare, nu s-a cântat nimic la meciul cu Deva.  Cei care se îndoiesc de motivele tăcerii peluzei, le amintim doar de cel mai recent paradox: pierdem acasă cu Luceafărul Oradea (de la 2-1), dar facem egal la o echipă aflată peste noi în clasament (Chindia). Declari sus şi tare că vrei să promovezi, dar pierzi acasă al doilea meci contra unei echipe de duzină. Vine apoi un egal pe un teren greu şi o victorie clară contra unei echipe care probabil se va desfiinţa în iarnă. Urmează un meci la Argeş care efectiv este deschis oricărui rezultat…

Utiştii trăiesc de ani de zile în această angoasă. Chiar şi aşa, stadionul s-a umplut la singurul eveniment care mai avea această capacitate în condiţiile actuale. Alţii, care sunt la primul sezon de B după ani de vise măreţe nu sunt mai mulţi decât noi la meciurile lor de acasă.  Pe Francisc Neumann există încă acei germeni ai entuziasmului tribunei, numai că ei trebuie cultivaţi  de către echipă. Au fost nişte ani în care existenţa echipei a depins la modul propriu de unii dintre suporteri care au făcut mai sacrificii pentru acest club. Aceştia îşi merită acum răsplata, şi anume “Bătrâna Doamnă”  să le aducă acele bucurii care să îi facă din nou “nebuni” de UTA.  Ei vor continua să vină la stadion, pentru că le este scris în ADN, numai că de echipă depinde cât îi va avea de aproape pe aceşti suporteri.

 

LUCIAN COZMA

Să cerem dreptate pentru UTA?

FIFA a clarificat în mod oficial excesul de zel al FRF care aplicase UTA-ei, în campionatul trecut, acea sancţiune de 12 puncte din cauza neplăţii datoriei din cazul Vasiljevic.  Preşedintele Giovanni Catanzariti vorbeşte despre “eventuale daune” pe care clubul nostru le-ar putea cere FRF-ului. Având cele 12 puncte în plus nu eram în postura de a prinde un loc promovabil, dar este adevărat că poate echipa s-ar fi mobilizat mai bine. Ce mai putem spune după acest răspuns al FIFA?

- s-a dovedit că FRF lucrează neprofesionist, greşeala fiind în mod clar una intenţionată. Ar trebui în această idee ca UTA sau SCU să ceară dreptate pentru clubul nostru? “Dreptatea” ce ar putea însemna acum? Demisia celor din FRF? Ridicarea interdicţiei de promovare? Bani?

- interdicţia de promovare, din câte îmi amintesc, se datorează faptului că UTA funcţionează pe o nouă societate. Însă regula a fost infirmată tot de FRF, care a permis Săgeţii Năvodari să participe la barajul de promovare în Liga I.

- până la urmă ce drept moral  am avea să ne arătăm cocoşi în faţa celor de la FRF având în vedere cum s-au închis unii ochi în vara anului 2010? Relaţia FRF-cluburi nu este bazată pe regulamente, ci pe înţelegeri punctuale, pe “relaţii inter-umane”. Să nu ne fie în continuare frică de reacţia unora din FRF care ar putea să ne boicoteze – inclusiv prin arbitraj? Avem puterea şi până la urmă interesul de purta un război cu cei din FRF?

- în ciuda declaraţiei, nu cred că Gio va merge prea departe cu protestele.  Dacă am simţi acum măcar o parte din acele prezumtive preocupări de Liga I,  având în vedere relativul eşec al politicii de transferuri…

- depunctarea a fost anul trecut, nu ne mai poate afecta direct. Există garanţia că am scăpat definitiv de datoria Vasiljevic sau Gio greşeşte (intenţionat) când spune aşa? Chiar el afirma lunile trecute că FIFA se va sesiza până la urmă că “UTA” -i “UTA” şi va îndrepta sancţiunea spre S.A.. Nu e bine ca preşedintele UTA-ei să aibă astfel de declaraţii contradictorii.

          – Cum noi n-am preluat nimic (de la vechea societate, n.r.), din punctul nostru de vedere cazul Vasiljevic este închis” .  Bun. Sigla şi culorile sunt la SCU. SCU era în FCM, FCM nu mai este în S.A. Rămâne valabilă ideea că dacă SCU nu contestă folosirea de către UTA S.A. a siglei şi culorilor, e totul ok?

UTA nu a scăpat încă de aceste probleme organizatorice, deşi ultimele luni au fost mult mai liniştite din acest punct de vedere.  Ar trebui să reacţionăm (suporterii sau clubul) faţă de greşeala FRF?

LUCIAN COZMA

Duminică, sperăm la… „atitudine”

Aparent, UTA merge la Târgovişte din postura de outsider deşi…(putem invoca şi în acest caz comparaţia dintre performanţele istorice ale celor două cluburi). „Bătrâna Doamnă” tocmai ce a pierdut acasă cu o nou-promovată obişnuită, adică o echipă ce se zbate prin subsolul clasamentului şi încearcă să supravieţuiască prin jucătorii cu experienţă pe care a reuşit să şi-i adune. Duminică vom întâlni însă o nou-promovată cu pretenţii,  finanţată de simbolul numărul doi al Generaţiei de Aur, Gică Popescu. La UTA, antrenorii şi conducătorii vorbesc în continuare de atitudinea necorespunzătoare a unor jucători ca primă explicaţie a parcursului îngrijorător de slab din acest retur. Dacă peste sictirul unora se suprapune şi depresia sau emoţia negativă, atunci există premisele unui eşec drastic la Târgovişte. UTA rămâne însă, la fel ca anul trecut, o echipă surprinzătoare deoarece am ţinut piept celor două favorite clare la promovare însă am pierdut cu cine am pierdut. Drept urmare, totul este posibil…

Revenind însă puţin la „atitudine”. Îmi aduc aminte cum Marius Lăcătuş privea parcă tot fenomenul fotbal prin prisma acestui cuvânt: dacă băteam jucătorii aveau o atitudine bună, dacă pierdeam jucătorii nu au avut atitudine. Inclusiv indicaţiile de pe margine vizau doar problema atitudinii („băăăă!”), lucru sesizat de jurnalişti şi când „Fiara” antrena Steaua. Eu mă întreb dacă această atitudine nu este de multe ori utilizată excesiv ca un alibi pentru a masca lipsa de valoare sau eventuale decizii tactice greşite. Nu vorbesc aici în mod special de UTA, ci şi de alte echipe. Sper ca jucătorii noştri să aibă „atitudinea” potrivită la Târgovişte, astfel încât să ne respectăm blazonul – chiar dacă ar fi să pierdem.

„Atitudinea” poate fi uneori o scuză pentru lipsa valorii. Toată lumea a văzut în acest tur că nu avem atac, ori poate că aici se puteau încerca unele inovaţii. Dacă tot am vorbit de el, Lăcătuş obişnuia să tot mute pe jucători pe diferite posturi. De ce nu s-ar fi putut proceda la fel şi aici, reprofilând un mijlocaş ce ştie să dea în minge pe postul de atacant? Sau de ce nu s-ar fi putut apela la varianta Pascariu pentru că uneori se dă impresia că am fi condamnaţi să jucăm cu aceşti atacanţi.

Nimeni nu a prea înţeles de ce a fost lăsat pe bancă Smaranda la ultimul meci. Nu ştiu cum se comportă în vestiar, însă dacă treci un portar pe bancă pentru nişte greşeli foarte discutabile nu faci altceva decât să-l demoralizezi. Aşa s-a procedat cu el şi anul trecut când a venit Ioime. Într-adevăr, Smaranda este un portar de nivel mediu pentru liga secundă. Însă „sub bagheta” lui Dan Ţapoş cred că a crescut foarte mult. Să fie făcută echipa uneori pe modelul Steaua-Gigi Becali?

Sunt multe lucruri de discutat despre club, în timp ce despre meciul de duminică putem spera la…atitudine. La ce altceva să ne mai aşteptăm? La o eventuală loterie a licenţierilor?  Poate ar trebui să ne uităm lung în oglindă…

 

Lucian Cozma

Confuzie

Cel mai grav aspect din tot ceea ce se întâmplă în acest moment la UTA nu este faptul că echipa a ajuns la mijlocul clasamentului, nici că din punct de vedere al punctajului ne aflăm mai aproape de retrogradare decât de promovare. Cea mai serioasă problemă a Bătrânei Doamne în acest moment e starea de confuzie generală, de inconsecvenţă şi inconsistenţă totală în ceea ce priveşte direcţia de viitor.
Declarativ UTA ţintea promovarea înaintea debutului de sezon. Concret însă nimic din ce s-a întâmplat în vară la acest club nu părea îndreptat către acest scop. Organizarea clubului a rămas la limita de jos a minimalismului, bugetul a continuat să fie încropit din cârpeli iar lotul nu a fost întărit consistent, ba s-ar putea spune dimpotrivă (plecarea lui Voiculeţ la schimb cu venirea lui Hidişan nefiind o mutare de pe urma căreia să fi ieşit pe plus). Ţinând cont de toate acestea, rezultatele şi situaţia în clasament sunt oarecum explicabile.
Aflată la 11 puncte de locurile care promovează, UTA şi-a compormis practic sezonul şi, pentru a evita să plutească mai degrabă în derivă, are nevoie urgent de o strategie concretă şi coerentă pentru viitor. Nu ştiu în ce măsură negocierile cu Voiculeţ şi Mara fac parte dintr-o asemenea strategie. Voiculeţ este un jucător de care UTA are mare nevoie însă în condiţiile unui contract pe 2-3 ani. Cât despre Mara, forma lui sportivă e o necunoscută iar vârsta mai degrabă un semn de întrebare, astfel că e greu de spus ce urmăreşte conducerea clubului cu eventualul transfer al lui Bogdan.
Exită două tipuri de cluburi: bogate, care cumpără, şi sărace, care produc. Nu e greu de identificat categoria în care ar trebui să se afle UTA. Paradoxal însă, conducătorii clubului continuă să aducă fotbalişti experimentaţi, pe salarii consistente, pentru perioade scurte de timp şi de pe urma cărora clubul nu câştigă niciun leu beneficiind doar de unele rezultate care nu fac altceva decât să întreţină iluzia revenirii în elită. În acest timp centrul de copii şi juniori nu produce iar fotbalişti buni din judeţ sau din apropiere se pierd pentru că nu are cine să-i urmărească (cazul lui Gligor, ajuns abia la 27 de ani la UTA e exponenţial)
E timpul ca măcar acum conducerea Bătrânei Doamne să iasă din confuzie şi să treacă la o strategie concretă şi sănătoasă. O organizare decentă coroborată cu un accent puternic pus pe “producţia” de jucători proprii e singura variantă în care UTA poate avea un viitor. Momentan, acest club are doar un trecut glorios şi un prezent înceţoşat al cărui lipsă de orizont şi direcţie se oglindeşte cel mai bine în tribunele goale ale stadionului Francisc Neuman.

Giuliano Junc